Acest articol postat si pe internet provine în principal din cartea „Manipulatorii sunt printre noi”, autor Isabelle Nazare-Aga.   O atentionare pentru cei care vor sa aiba relatii sanatoase, o avertizare pentru cei care-si spun crestini daca vor sa aiba relatii binecuvantate de Dumnezeu, un semnal de alarma pentru cei ce conduc bisericile. Domnul Isus cu siguranta nu a folosit aceste metode in lucrarea Sa. Cand procem asa, oare Cristos traieste in noi?

Ce anume face manipulatorul? Iată aceste criterii expuse în carte:

„1. Îi culpabilizează pe ceilalţi în numele relaţiilor de familie, prieteniei, dragostei, conştiinţei profesionale, etc.”

„2. Evită să-şi asume responsabilităţi sau le transmite altora.”

„3. Nu-şi exprimă niciodată clar dorinţele, sentimentele, necesităţile sau opiniile.”

„4. Răspunde adesea evaziv sau ambiguu.”

„5. Îşi schimbă opiniile, comportamentul şi sentimentele în funcţie de persoane şi situaţii.”

„6. Invocă raţiuni logice pentru a-şi ascunde obiectivele sale egocentrice.”

„7. Îi face pe ceilalţi să creadă că trebuie să fie perfecţi, consecvenţi, să ştie cât mai multe şi să răspundă prompt întrebărilor şi solicitărilor.”

„8. Se îndoieşte de calităţile, competenţa, caracterul celorlalţi: nu critică pe faţă, devalorizează şi emite judecăţi.”

„9. Se foloseşte de intermediari (preferă să vorbească la telefon decât faţă în faţă, lasă note scrise, etc.), pentru a-şi face cunoscute mesajele.”

„10. Învrăjbeşte şi creează suspiciune, dezbină pentru a stăpâni mai uşor şi de multe ori poate provoca ruptura unui cuplu.”

„11. Ştie foarte bine să pozeze în victimă pentru a fi compătimit (îşi exagerează o boală, se plânge de volumul mare de muncă la serviciu, de anturajul „dificil” în care trăieşte etc.)”

„12. Ignoră ceea ce i se cere să facă (chiar dacă pretinde că tocmai atunci se ocupă de problema respectivă).”

„13. Se foloseşte de principiile adoptate de ceilalţi (umanitate, caritate, rasism, „binele” şi „răul”, sentimentele materne etc.) pentru a-şi satisface necesităţile personale.”

„14. Ameninţă sub o formă deghizată sau foloseşte şantajul pe faţă.”

„15. Schimbă fără menajamente subiectul în timpul unei conversaţii.”

„16. Evită sau se sustrage de la întâlniri oficiale sau şedinţe.”

„17. Mizează pe ignoranţa celorlalţi pentru a se plasa în poziţii superioare.”

„18. Minte.”

„19. Se foloseşte de minciună pentru a afla adevărul, deformează şi interpretează, denaturând întotdeauna adevărul.”

„20. Este egocentric.”

„21. Este gelos în toate relaţiile sale.”

„22. Nu suportă să fie criticat şi neagă tot ce este evident.”

„23. Nu ţine seama de drepturile, de dorinţele sau de necesităţile celorlalţi.”

„24. Aşteaptă de multe ori ultimul moment pentru a da ordine, dispoziţii, obligându-i pe ceilalţi să le execute.”

„25. Ceea ce spune pare logic şi coerent, contrar atitudinilor, acţiunilor sau modului său de viaţă, care se desfăşoară după o schemă opusă.”

„26. Flatează, oferă daruri şi face mici servicii ştiind să fie pe plac şi dând impresia că-l preocupă problemele celorlalţi.”

„27. Provoacă o stare de proastă dispoziţie şi un sentiment opresiv de pierdere a libertăţii (victima se simte prinsă într-o cursă din care nu ştie cum să scape).”

„28. Acţiunile sale sunt deosebit de eficace în atingerea obiectivelor personale, dar în defavoarea celorlalţi.”

„29. Ne sugerează să facem lucruri pe care altfel nu le-am fi făcut niciodată din proprie iniţiativă.”

„30. Este mereu subiect de discuţie pentru ceilalţi, chiar când nu este de faţă.”

Aceste criterii sunt, evident, departe de a fi perfecte. Unele sună poate prea categoric (de ex. „denaturând întotdeauna adevărul” sau „neagă tot ce este evident”) sau sunt prea vagi. Totuşi, după părerea autoarei cărţii, aceste criterii pot constitui un bun reper în încercarea de a analiza (inclusiv a auto-analiza!) comportamentul manipulativ. Manipularea poate fi conştientă sau inconştientă. Există unele persoane care se folosesc sistematic de manipulare, altele numai uneori.

Care sunt mecanismele manipulării? Cum se manifestă manipularea?

În aceiaşi carte, [„Manipulatorii sunt printre noi”, Isabelle Nazare-Aga], sunt prezentate câteva dintre mecanismele manipulării. Iată câteva dintre acestea:

- Mimetismul. Manipulatorul foloseşte măşti pentru a-şi înşela victima. De exemplu, poate apărea ca o persoană simpatică, altruistă, generoasă. Poate „semăna” deliberat cu cineva care prezintă încredere.

- Exploatarea convingerilor tradiţionale. Manipulatorul îl face pe celălalt să creadă că el însuşi aderă la principii (de altfel absolutiste şi iraţionale) general acceptate, cum ar fi: „trebuie să ştii totul”, „nu trebuie să te înşeli”, „nu trebuie niciodată să te arăţi ignorant”, „trebuie să fi perfect în toate circumstanţele”, „trebuie să-ţi respecţi întotdeauna promisiunile”, „dacă ţi se dă ceva trebuie să dai neapărat ceva în schimb” etc.

- Seducţia şi fascinaţia. Manipulatorul este capabil de seducţie, el poate exercita o adevărată fascinaţie asupra victimei, pe care o impresionează şi o subjugă emoţional.

- Atitudine superioară. Manipulatorul se foloseşte de ignoranţa celorlalţi pentru a poza într-o postură de superioritate intelectuală, făcându-i pe ceilalţi să se simtă inferiori şi să permită astfel să fie abuzaţi.

- Flatarea. Aproape orice persoană este sensibilă la laude. Astfel, manipulatorul poate obţine ceea ce vrea mult mai uşor dacă ne flatează. Acest aspect are legătură şi cu auto-manipularea. Credem ceea ce ne face plăcere să credem. Este deci suficient să ni se spună ceea ce ne place să auzim.

- Principiul reciprocităţii. Manipulatorul îţi poate oferi ceva fără să îi ceri pentru ca, la un moment decis de el, să îţi ceară un contra-serviciu. Îşi îndatorează victima şi apoi abuzează de principiul reciprocităţii, aplicat în mod asimetric.

- Prejudecata faţă de autoritate. Manipulatorul se foloseşte de faptul că este greu în general să critici o autoritate. Experienţa profesorului Milgram este extrem de interesantă în acest sens. Subiecţii experimentului aplică şocuri electrice de intensitate crescătoare unui elev dacă acesta răspunde greşit la nişte întrebări. Deşi elevul se contorsionează de durere şi strigă, este suficient ca o „autoritate” reprezentată de un instructor să îi ceară să facă asta. Peste 90% dintre subiecţii testaţi s-au supus total instructorului şi au ajuns la pragul maxim al intensităţii şocurilor electrice în ciuda a ceea ce vedeau şi auzeau de la elev.

 Aceiaşi carte ne mai dezvăluie şi câteva tipuri de comportamente non-verbale ale manipulatorului, cum ar fi:

- Privirea este fie instabilă (evită contactul vizual direct) fie dominatoare (fixează insistent cu privirea).

- Practică ascultarea aversivă: manipulatorul nu-şi priveşte interlocutorul care îi vorbeşte, având aerul că e preocupat de cu totul altceva, sau chiar face altceva. Nu ridică sau nu înclină capul în semn de salut la apariţia unei persoane în faţa lui. Acest comportament este un tip de agresiune pasivă şi induce interlocutorului impresia de inoportunitate şi penibilitate, destabilizând-ul.

- Volumul vocii manipulatorului este fie prea slab fie prea puternic. Poate adopta un ton puternic pentru a intimida sau, dimpotrivă, un ton scăzut, pentru a crea o atmosferă de intimitate şi de complicitate.

- Gestica şi mimica manipulatorului sunt fie exagerate fie insignifiante. De exemplu, poate fi singurul care are o atitudine total relaxată şi dezinvoltă (dar cumva ostentativă) într-un grup în care convenţiile sociale cer o altfel de atitudine. Gesturile adoptate pot crea fie un fals sentiment de securitate fie dimpotrivă, pot fi exagerate. De exemplu, loveşte cu pumnul în masă urmărind să intimideze. În general manipulatorul îşi stăpâneşte bine propriile emoţii şi le poate disimula.

 Cum gestionăm situaţiile în care suntem manipulaţi?

Contra-manipularea este o strategie de luptă împotriva manipulării, bazată în principal pe două tehnici: a răspunde cu aceiaşi monedă şi a păstra o aparentă indiferenţă. Prima tehnică se referă la a utiliza o formă de comunicare echivocă şi superficială, aşa cum face manipulatorul însuşi. Aceasta poate fi dublată tratarea mai puţin serioasă şi ironizarea manipulatorului.

A doua tehnică porneşte de la observarea comportamentului persoanelor (cam 10%) care posedă arme native contra manipulării. S-a observat că unele dintre aceste persoane rămân cumva indiferente. Acest lucru îndepărtează manipulatorul deoarece el nu reuşeşte să destabilizeze persoana respectivă (care nu reacţionează la „provocări”).

În condiţiile muncii în echipă, pentru a evita abuzurile şi manipularea, se recomandă specificarea de contracte clare, aspect tratat şi în cartea [„Communication ou manipulation”, societatea SIRIC, dir. Marcel Cornelis].

S-a observat că persoanele care ajung mai frecvent victimele manipulării sunt cele pasive, care au o slabă încredere în sine, care nu s-au afirmat în viaţă. Este vorba despre persoanele care fac totul pentru a lăsa altora o impresie bună, care nu ştiu să refuze. Incapacitatea de a refuza este un handicap, ca şi timiditatea de altfel. În acest caz trebuie lucrat (de ex. cu ajutorul unui psiholog) pentru a atinge un nivel mai ridicat de încredere în sine şi de a adopta o atitudine „afirmată” (asertivă) în interacţiunea cu ceilalţi.

O altă observaţie importantă, este aceea că mecanismele manipulării sunt mai degrabă de natură emoţională decât raţională. Pentru a rezista la manipulare, se recomandă mai puţină sensibilitate dar mai multă raţiune. Există o metodă numită „strategia raţională emotivă (S.R.E)” propusă de A. Ellis, care ne ajută să ne confruntăm gândurile şi convingerile cu realitatea. În cartea [„Communication ou manipulation”, societatea SIRIC, dir. Marcel Cornelis] se explică cum trebuie să reflectăm fără a amesteca faptele „brute” cu emoţiile, supoziţiile, utopiile etc. Totuşi, nu este suficient însă să fim raţionali. Mai este necesar şi să fim conştienţi de faptul că, de obicei, ceea ce vedem şi judecăm la un moment dat, este doar o mică părticică din realitate. Un manipulator poate prezenta îngroşat numai partea din realitate care îi convine lui şi lăsa total pe dinafară alte aspecte ale realităţii (care nu îi convin). Această limitare a raţiunii se poate corecta prin tehnici cum ar fi: formularea de întrebări, căutarea deliberată de perspective cât mai diferite asupra unui aceluiaşi fapt, gândirea laterală şi altele.

 Pe langa aceste sfaturi practice cred ca cel mai bun antidot impotriva manipularii este o relatie vie cu Dumnezeu manifestata printr-o dependenta totala de El, ca unii care traim, dar nu mai traim noi ci Cristos.

În încheiere.

Dintr-un anumit punct de vedere, comunicarea este manipulare. În lipsa unei abordări raţionale dar care admite existenţa a mai multor puncte de vedere simultan corecte asupra unui aceluiaşi fapt; în condiţiile amestecului ambiguu dintre emoţional şi raţional; în condiţiile în care se induce impresia unei logici aparent corecte (de exemplu bazate pe prejudecăţi) dar false în fond; comunicarea (verbală şi non-verbală) poate fi un bun instrument de manipulare. De acea, este bine să fim conştienţi de acest lucru, mai ales într-o lume în care informaţia, care ne bombardează tot timpul din diferite direcţii, ocupă un loc tot mai important.

” Ma tem  doar ca multi credinciosi par sa simta ca Dumnezeu le datoreaza o calatorie fara incidente sau cel putin o explicatie completa ( si poate chiar scuze ) pentru greutatile cu care se confrunta. Nu trebuie sa uitam niciodata ca, la urma urmei, El este Dumnezeu. Este maret, sfant si suveran. Nu da socoteala nimanui. Nu este un curier care pandeste sa indeplineasca sarcinile pe care i le aruncam cu zgarcenie. Si nicio fantoma care iese din sticla pentru a ne implini capriciile. El nu este slujitorul nostru-noi suntem slujitorii Lui. Si ratiunea existentei noastre este de a-L glorifica si de a-L onora pe El. Chiar si asa, El savarseste uneori miracole grandioase in folosul nostru. Uneori alege sa ne explice actiunile Lui in vietile noastre. Uneori prezenta Lui este la fel de reala ca si  cum L-am fi intalnit fata in fata. Dar alteori, cand nu intelegi nimic – cand << e nedrept >> ce ni se intampla, cand ne simtim singuri cuc in antecamera biroului lui Dumnezeu – El ne spune simplu : << Increde-te in Mine !>>. dr.  James Dobson

Incep prin a spune ca nu vreau si nu intentionez sa discreditez importanta istorica a acestui personaj si nici  pe cea religioasa.  A fost omul ce a devenit suveran al Imperiului Roman dupa luptele si victoriile impotriva lui Maxentiu si Luciniu, si a contribuit la recunoasterea crestinismul ca religie de stat.  Conform marturiei lui Eusebiu, Constantin a vazut pe cer, in amiaza mare, o cruce cu inscriptia : „in hoc signo vinces“ (prin acest semn vei birui).  In timpul noptii, Hristos i s-a revelat, spunandu-i sa puna semnul crucii pe steagurile soldatilor, fapt ce-i ve aduce victoria.

Desi a sprijinit Biserica si a convocat primul sinod ecumenic de la Niceea, unde au fost alcatuite articole de credinta ( crezuri ) si canoane, si unde a fost condamnata invatatura lui Arie, viata dubioasa pe care a trait-o, deloc demna de a purta numele de crestin, ridica multe semne de intrebare? De ce a fost botezat abia pe patul de moarte, in ultima clipa a vietii sale in speranta ca va avea odihna vesnica?

Iar cu privire la acea viziune divina, va puteti imagina ca Domnul pacii sa doreasca semnul crucii pe stegurile de batalie ale soldatilor!? Hristos a predicat, a trait altceva iar crestinismul cred ca trebuie sa mearga pe urmele Lui. Intr-un imperiu macinat de nelinisti, rupt parca in doua de crestini si pagani trebuia gasita o solutie geniala! Crestinismul promitea unitatea Imperiului! Asta da solutie!  Trebuia inventata o poveste credibila si mai trebuia un succes militar, ceea ce s-a si intamplat. Poate sunt prea critic, dar a folosi numele lui Hristos in jocurile politice lasa mult de dorit.

Interesele oricarui stat ar trebuie schimbate de Evanghelia lui Hristos, nu invers. Din pacate istoria si mostenirea spirituala a religiei de stat a dezamagit de multe ori.

” Soarta bisericii romane a fost intocmai acea a neamului romanesc. Cele mai mari si insemnate inrauriri pe care le-a suferit neamul nostru, nu numai ca ele au atins biserica romana, dar au venit, in cea mai mare parte, tocmai pe poarta si pe caile bisericii. Inraurirea slava a patruns sufletul nostru, mai ales prin biserica si tot bisericii datorim noi ingenunchiarea tarilor romanesti si tarinii stramosilor de catre calugarii greci mai intai si de vanturatorii de tara din ulita Fanarului, mai apoi …S’a zis si se repeta foarte des ca biserica, si legea crestina ne-a scapat neamul si tara de pieire. Iata un lucru afirmat de toti si prea putin controlat. cu tot atata drept cuvant se poate afirma ca legea crestina, biserica noastra, duse neamul romanesc, in mai multe randuri, la marginea pierzarii. Daca privesti lucrurile mai de aproape, de mirare este cum de am scapat de prapastia ce-a deschis de atatea ori natiunii noastre biserica crestina. Daca legea crestina a facut ceva ca sa ne scape si sa ne pastreze, n’a fost de sigur in vederea lumii acesteia, ci, poate, pentru lumea cealalta, pentru imparatia cerurilor. In lumea pamanteana, legea crestina putea sa ne dea prada slavismului dela chiar inceputul infiintarii veacului al XVIII -lea si inceputul celui al XIX-lea. Slavismul bulgar sau moscovit statu gata, in doua randuri sa ne inghita, multumita bisericii ortodoxe ce aveam in comun cu el. iar dreptcredinciosii din Levant si din Fanar, imbracati in odajdii perfide, desbracara manastirile si pe tarani de tarinile  lor bogate. Daca neamul nostru se pastra si scapa nu fu prin biserica, ci peste biserica. A trebuit sa fie o vitalitate fara seaman, care, cu toata urgia istoriei noastre, ne-a mai putut pastra in fiinta… Datoram deci virtutilor si insusirilor noastre sufletesti admirabile, pe cari ni le lasara mostenire parintii nostri etnici Daco- Romani, ca pana acum nu ne-au inghitit nici puhoiul barbar, nici oceanul slav, nici torentul turcesc, nici putreziciunea morala greco-fanariota “.

D. Draghicescu

Dispensationalismul reprezinta un sistem organizat de interpretare a Bibliei. Intre fiecare principiu sustinut exista o legatura vitala  ce influenteaza intelegerea Scripturii. Astfel in cadrul escatologiei sistematizate nu e prezenta doar organizarea datelor pentru facilitarea intelegerii, ci ne gandim si ca anumite concluzii din unele domenii decurg automat din anumite principii apartinand altor domenii.[1]

Dispensationalismul gaseste in Cuvantul lui Dumnezeu dovezi ale unei serii de “ dispensatii “ sau economii sub care El administreaza lumea, acestea reprezentand etape successive in revelare de catre Dumnezeu a scopurilor Sale.

Scurt istoric

            Teologii dispensationalisti argumenteaza ca metoda lor de a interpreta prefetiile dateaza din perioada patristica. Cu toate aceastea, ca system de interpretare, Dispensationalismul a aparut mult mai tarziu in istorie. Precursorul este considerat John N. Darby care vorbeste despre economia ce trebuie sa vina in marturia adresata Profesorului Tholuck. Totusi acesta nu a dezvoltat nici un sistem de interpretare biblica, bazat pe aceasta intelegere. Ca si initiatori ai acestui sistem de interpretare a Scripturii sunt considerate C.I. Scofield si cei sapte editori ai sai, dintre care cel mai important fiind Gaebelein[2]. Acestia au publicat “Biblia Scofield cu Referinte” unde istoria lumii a fost divizata in sapte dispensatii in care Dumnezeu se raporteaza diferit la oameni.

Prezentarea pozitiei dispensationaliste

            Exista cateva caracteristici fundamentale ale dispensationalismului: In primul rand dispensationalistii opteaza pentru o hermeneutica literara, in sensul unei interpretari “ normale “, in care cuvintele si afirmatiile sunt interpretate in sensul lor obisnuit, normal.[3] Astfel, prorociile din Vechiul Testament cu privire la a doua venire a lui
Christos sunt interpretate literal. Totusi se tine cont de pasajele evident metaforice.

In urma aplicarii acestui principiu, o alta trasatura dominanta a dispensationalismului  este trasarea unei disctinctii clare intre Israelul national sau etnic si Biserica. Unii chiar considera ca aceasta distinctie este fundamentala pentru intelegerea Scripturii si organizarea escatologiei. Israelul national nu trebuie confundat cu Biserica, asadar trebuie facuta o separare intre promisiunile facute poporului Israel si cele facute Bisericii. Israelul si Biserica sunt doua entitati separate.[4] Exista anumite pasaje biblice care confirma acest lucru si arata continuarea existentei Israelului ca entitate si dupa infiintarea Bisericii ( Rom. 6, 1Cor. 10:32 ). Biserica  este o entitate nou-testamentara  care s-a nascut la Rusalii si va exista pana la Rapire. De aici rezulta si credinta intr-o rapire pretribulationista conform caruia scopul necazului cel mare este judecarea neamurilor necredincioase si disciplinarea Israelului neascultator [5]( Ier 30:7 ); biserica nu-si are scopul sau locul in timpul necazului cel mare. Promisiunile pe care le-a facut Dumnezeu Israelului se vor implini in Imparatia Milenara, in cadrul  natiunii insesi, nu in cadrul Bisericii. Biserica  nu este mentionata in profetiile Vechiului Testament, ea fiind o paranteza in planul general al conduitei lui Dumnezeu.

 In cadrul pozitiei dispensationaliste, mileniului i se atribuie o semnificatie speciala. Atunci Dumnezeu isi va relua tratativel cu Israel, Biserica fiind luata din lume sau “ rapita “ candva mai devreme. Mileniul prin urmare va avea un pronuntat caracter iudaic.

            Desi exista pareri diferite asupra numarului de dispensatii, in general se accepta ca fiind sapte: dispensatia inocentei, constientei ( de la cadere la potop ), cea a guvernarii umane ( de la potop la chemarea lui Avraam ), a promisiunii, a Legii si a harului, iar cea de-a saptea dispensatie urmeaza sa vina. Multi dispensationalisti accentueaza faptul ca identificarea dispensatiei careia ii apartine un anumit pasaj din Scriptura este cruciala  in vederea interpretarii lui.

Dispensationalismul nu este compatibil pe deplin cu conceptul unitatii revelatiei biblice

Dispensatia este definita in modul urmator in versiunea Scofield: “ O perioada de timp in care omul este testat in ce priveste ascultarea lui fata de o anumita revelare specifica a voii lui Dumnezeu “. Avand in vedere faptul ca dispensationalistii afirma ca diferentele dintre dispensatii nu afecteaza modul in care se obtine mantuire, Anthony Hoekema ridica urmatoarele intrebari:

                  “ Totusi, daca este adevarat ca, in fiecare dispensatie, este necesar ca omul sa fie mantuit prin har, oare acest lucru nu inseamna ca, in fiecare dispensatie, omul este cu totul incapabil de a asculta perfect de voia lui Dumnezeu si ca atare, incapabil de a se mantui prin propriile sale eforturi? De ce este atunci nevoie ca omul sa fie supus din nou unui test in fiecare dispensatie? Nu a fost omul testat de catre Dumnezeu de la bun inceput, in gradina Edenului? Nu a cazut el la acel test? Si nu este tocmai acesta motivul pentru care mantuirea prin har este acum singura lui speranta? In loc de a fi necesat ca omul sa fie retestat in mod repetat, asa cum sustine teologia dispensationalista, nu este mai degraba necesar ca, in fiecare epoca a existentei lui, sa i se arate felul in care poate fi eliberat de neputinta lui spiritual si mantuit prin har? “[6]

               Aceste intrebari ridicate demonstreaza modul rigid in care este divizata istoria omenirii de catre  dispensationalism si arata ca baza acestei pozitii nu este scripturala. Elementul ce transcede toata Scriptura este revelarea planului de rascumparare dupa caderea din gradina Eden. Aceasta promisiune a rascumpararii prin samanta femeii devine acum tema intregii istorii de rascumparare, de la Geneza la Apocalispa. In ciuda modului diferit de acordare a harului, exista un singur legamant al harului pe care il face Dumnezeu cu poporul Sau. Vechiul Testament se ocupa de perioada simbolurilor si a tipurilor, iar Noul Testament descrie perioada implinirii acestora, dar legamantul harului in ambele perioade este acelasi. In cadrul dispensationalismului aceasta unitate a revelatiei rascumpararii este neglijata.

             Apostolul Pavel nu avea in minte aceasta categorisire rigida a perioadelor istoriei umane in dispensatii in care Dumnezeu se reveleaza diferit. In Galateni 3 : 17 Pavel demonstreaza in mod evident ca Legea data de Dumnezeu lui Moise la 430 de ani dupa legamantul facut cu Avraam nu anuleaza si nu desfiinteaza fagaduinta : “ Iata ce vreau sa zic: un testament, pe care l-a intarit Dumnezeu mai inainte, nu poate fi desfiintat, asa ca  fagaduinta sa fie nimicita, de Legea venita dupa patru sute treizeci de ani. Caci daca mostenirea ar veni din Lege, nu mai vine din fagaduinta; si Dumnezeu printr-o fagaduinta a dat-o lui Avraam.                                        

Interpretarea literala a Bibliei

            Dispensationalistii au tendinta de a crede despre sistemul lor ca este, in primul rand si inainte de toate, o metoda de interpretare a Scripturii. Iar miezul ei este convingerea ca Scriptura trebuie interpretata literal. Totusi pasajele metaforice nu trebuie luate ad litera, dar in cazul in care semnificatia  evident are sens nu trebuie cautat mai departe. Aplicarea acestui principiu duce la respingerea interpretarilor alegorice. De asemenea profetiile sunt intepretate intotdeauna literal: in mod specific “ Israel “ este intotdeauna inteles ca Israelul national sau etnic, nu la Biserica. Un argument in plus ce sustine aceasta interpretare ar fi modul literal demonstrabil in care s-au implinit deja profetiile depsre prima venire a lui Cristos. Exista toate motivele sa ne asteptam ca si implinirea profetiilor legate de a doua venire a lui Cristos sa se implineasca tot literal

            Acestui mod de interpretare a Bibliei si in special a profetiilor i pot aduce serioase critici. De exemplul daca modul de abordare a intregii Scripturi este si trebuie sa fie literal, care este interpretarea data cartii Cantarea Cantarilor? Ramane aceasta relatare doar o poveste de dragoste dintre Solomon si Sulamita sau simbolizeaza si relatia dintre Hristos si Biserica Sa? Exista si in cadrul dispensationalismului o tentinta  inspre o intelegere tipologica a unor pasaje narative sau poetice care se apropie adeseori de vechea metoda de interpretare alegorica.

            Desi profetiile cu privire la prima venire a lui Cristos s-au implinit in mod literal, exista numeroase pasaje profetice cu privire la Israel in Vechiul Testament, pe care apostolii le aplica Bisericii. In primul rand in  promisiunile legamantului facut cu Avraam, Dumnezeu are in vedere doar poporul Israel nu biserica, iar aceste profetii se vor implini literal in viitor. Totusi modul in care Pavel abordeaza problema Legii in Galateni 3, arata in mod clar ca promisiunile facute lui Avraam aveau cel putin in vedere si Biserica: “ Intelegeti si voi dar, ca fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinta. Scriptura, de asemenea, fiindca prevedea ca Dumnezeu va socoti neprihanite pe Neamuri, prin credinta, a vestit mai dinainte lui Avraam aceasta veste buna: Toate neamurile vor fi binecuvantate in tine “. ( Gal. 3: 7,8 ). Putem afirma ca insasi Scriptura in ansamblul ei vechi-testamentar, conform versetului 8, avea in proclamarea Evangheliei credintei la toate Neamurile. Asadar avea in vedere Biserica formata din orice neam si popor. In acelasi capitol din Galateni in versetul 16, apostolul Pavel interpreteaza cuvantul “ samanta ( lui Avraam ) “ ca fiind Domnul Isus Hristos .

O alta profetie vechi-testamentara ce initial ar putea fi interpretata literal referindu-se doar la Israel, dar care este asumata Bisericii de catre apostolul Petru este cea  din Ioel capitolul 2. In mod clar reiese faptul ca Petru raspunzand acuzelor batjocoritoare aduse impotriva ucenicilor ce primisera Duhul Sfant, aplica profetiile din Ioel acelui eveniment ce caracterizeaza inceputul Bisericii. Sunt multe astfel de exemple in scrierile apostolilor, incat arata in mod categoric ca Noul Testament aplica profetiile  vechi-testamentare bisericii nou-testamentare. Aplicarea noului legamant din Ieremia 31:33,34 la biserica in Evrei 8 constituie un alt exemplu.

Principiul dispensationalist al interpretarii literale a profetiilor nu este urmat in mod consecvent chiar de sistem, deoarece doar termenul “ Israel “ este citit literal in profetii dar nu si moabiti, amoniti, edomiti sau filisteni. Daca s-ar respecta interpretarea literala consecventa aceste popoare ar trebui sa fie reinviate odata cu Israelul, dar nici un dispensationalist nu ar agrea cu aceasta interpretare.[7]

Distinctia radicala dintre Israel si Biserica, cea din urma fiind doar o paranteza in planul lui Dumnezeu de mantuire

            Asa cum a fost aratat in sectiunea precedent, multe din profetiile vechi-testamentare au avut in vedere Biserica, fapt ce neaga aceasta incercare a sistemului dispensationalist de a submina Biserica in viziunea planului de mantuire a lui Dumnezeu. In capitolul 60 din Isaia, Dumnezeu  se adreseaza poporului Sau Israel: “ Scoala-te, lumineaza-te! Caci lumina ta vine  vine si slava Domnului rasare peste tine. Caci iata, intunericul acopera pamantul si negura mare popoarele; da peste tine rasare Domnul si slava Lui se arata peste tine. Neamuri vor umbla in lumin ata si imparati in stralucirea razelor tale” ( 1-3 ). Apoi gasim initiativa universala alui Dumnezeu in Isaia 42:22: “ Intoarceti-va la Mine  si veti fi mantuiti toti cei ce sunteti la marginile pamantului. Caci eu sunt Dumnezeu si nu altul “. Maleahi de asemenea prezice faptul ca neamurile se vor inchina inaintea lui Dumnezeu: “ Caci de la rasaritul soarelui pana la asfintit, Numele Meu este mare intre neamuri si pretutindeni se arde tamaie in cinstea numelui Meu si se aduc daruri de mancare curate; caci mare este Numele Meu intre Neamuri, zice Domnul ostirilor “ ( 1:11 ). Desi putem afirma ca forma precisa a Bisericii nu este revelata in Vechiul Testament, nu este coret sa spunem ca Vechiul Testament nu face nici o descoperire cu privire la Biserica.

Pozitii radicale

            Dispensationalismul a raspandit in unele cazuri  un mod gresit de intelegere a mantuirii. Unii dintre reprezentantii acestui sistem au invatat ca responsabilitatea omului in mantuire difera de la o dispensatie la alta. Desi este adevarat ca intr-un fel omul s-a raportat diferit la Dumnezeu in anumite perioade, totusi in fiecare epoca, omul a fost mantuit prin harul lui Dumnezeu si prin credinta.

            Dispensationalismul a gresit uneori sustinand ca harul este limitat la perioada bisericii, ignorand sau minimalizand rolul acestuia in cadrul celorlalte dispensatii. Harul lui Dumnezeu s-a manifestat in orice vreme.

             Dispensationalistii au selectat in mod eronat anumite pasaje din Scriptura sustinand ca ele sunt necesare doar in cadrul anumitor dispensatii trecute sau viitoare, in

felul acesta punand in umbra utilitatea lor pentru biserica. Asemenea pasaje sunt Predica de Munte si Matei 24 impreuna cu textele similare din celelalte evanghelii.

Incheiere

            Orice sistem de interpretare a Scripturii  trebuie sa fie in conform cu totalitatea invataturilor gasite in ea. In lucrarea de fata au fost aduse critici modelului dispensalionalist,  argumentate prin versete biblice, ce demonstreaza ca acest concept nu este in acord cu invataturile revelatiei divine in mod plenar. Asadar orice sistem construit de om ce nu se afla intr-o stare de armonie cu Scriptura trebuie respins.

Bibliografie

[1] Millard J. Erickson, Teologie Crestina ( Oradea: Editura Cartea Crestina, 2004 ), p. 1000.

[2]Caludiu Handaric,  Jurnal teologic ( Bucuresti: Editura Cartea Universitara,Volumul 6, 2007 ), p.129.

[3] Charles C. Ryrie, Dispensationalism Taday (Chicago: Moody, 1965 ), p. 86.

[4] Ibid, p. 132.

[5] Paul Enns, Manual Teologic ( Oradea: Editura Casa Cartii, 2005 ), p. 391.

[6] Anthony A. Hoekema, Biblia si viitorul ( Oradea: Editura Cartea Crestina, 1995, ) p. 197.

[7] Caludiu Handaric, Jurnal teologic ( Bucuresti: Editura Cartea Universitara,Volumul 6, 2007 ), p.133.

” Dupa aceea, Domnul i-a vorbit lui Moise: Sa le spui levitilor: Cand primiti zeciuiala de la israeliti,  pe care v-am dat-o de la ei ca parte a voastra, sa aduceti din ea o jertfa prin ridicare pentru Domnul, o zeciuiala din zeciuiala. ” 

Printre instructiunile date de Dumnezeu catre leviti in  Numeri 18 se precizeaza si faptul ca acestia trebuiau ca din zeciuiala primita sa aduca la randul lor a zecea parte Domnului. Primind zeciuiala de la popor, levitii erau obligati sa respecte si ei aceeasi lege, dand a zecea parte din zeciuiala  primita preotilor, ca dar pentru Domnul. Dincolo de a intra in detaliile legilor iudaice si de a stabili o regula pentru darnicia crestina, cred ca pasajul de fata ofera o lege de a-ti trai viata crestina si viata in general: sa fii constient de faptul ca ceea ce esti si ce ai nu iti apartine tie in primul rand, ci toate le avem de la Dumnezeu.  Poate fara sa vrem cu adevarat, de multe ori actionam si traim ca si cand lucrurile pe care le avem, pozitia de care ne bucuram ( insasi viata noastra ) se datoreaza inteligentei, abilitatilor si felului in care stim sa ne descurcam. Pavel ne atrage atentia: ” Caci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care sa nu-l fi primit? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit ? ” ( 1 Cor. 4:7 ). Nu-i asa ca ne regasim stilul de viata in aceste versete? Cum administram lucrurile pe care le avem ?  Atunci cand dam Domnului din ce avem, sa fim constienti de faptul ca dam din ceea ce ne-a oferit El. Asa vom putea da cu inima larga, fara prea multe pareri de rau, ne vom putea dezlipi de robia lucrurilor trecatoare, vom fi in stare sa oferim o mana de ajutor celor in nevoi, vom stii sa dam la saraci mai mult decat maruntisul de prin buzunar, vom ajunge la concluzia ca pamantul cu tot ce este pe el este al Domnului.

M-am gandit la mine si mi-am dat seama ca nu privesc ca o zeciuiala ceea ce sunt si ceea ce posed. Da! Totul este o ceea ce altcineva mi-a dat, pentru a da la cineva ce n-are. Daca privesc lucrurile ca pe ceva ce-mi este oferit prin har, atunci voi putea continua aceasta lege: sa dau zeciuiala din zeciuiala.

Doctrina despre trinitate este una din doctrinele ce face crestinismul sa fie distinct. Din toate religiile lumii crestinismul este unic prin emiterea pretentiei ca Dumnezeu este unul si ca, totusi, exista trei personae care sunt Dumnezeu.[1] Credinta sau necredinta in Trinitate marcheaza distinctia dintre ortodoxie si non-ortodoxie.[2] Este numita cel mai mare mister din Biblie si din credinta crestina.[3] Avand in vedere importanta vitala pe care o are aceasta docrina pentru crestinism, a beneficiat de o atentie sporita in cadrul istoriei din partea teologilor. Desi s-a definit ca reactive impotriva ereziilor aparute in Biserica, doctrina despre Trinitate a ajuns sa fie argumentata si sustinuta pe doua linii de dezvoltare: cea apuseana si rasariteana. Lucrarea de fata are ca scop scoaterea in evidenta a diferentelor de intelegere si a punctelor de vedere distinct cu privire la doctrina Sfintei Treimi.

Fundamentul filozific

            Sistemul filozofic din gandirea teologica rasariteana este cel platonic. Totusi Vladimir Lossky sustine ca acest lucru se datoreaza vocabularului comun folosit in incercarile de a explica fiinta lui Dumnezeu[4].  Pentru Dionisie, autorul Aeropagiticelor, Dumnezeu nu este unitatea primordial a neoplatonicilor, pentru ca nu ar mai fi necunoscut prin fire. Elementul definitoriu care traseaza limita intre Dumnezeul Revelatiei si cel al filosofilor, este incognoscibilitatea lui profunda. “ Tot ce s-a putut spune despre platonismul Parintilor, si indeosebi despre dependent autorului Aeropagiticelor de filosofii neoplatonici, se reduce la asemanari din afara care nu merg pana in adancul invataturii si nu tin decat de un vocabular comun acelei epoci “.[5] Totusi, alti cercetatori sunt de parere ca dependent de ideile neoplatonice nu poate fi negata.

            Crestinismul din partea occidental a imperiului roman a dezvoltat un sistem doctrinar in care se exprima teologia latina si traditia Bisericii romane, si care s-a cristalizat in forma sa clasica in perioada Contra- Reformei, folosind metoda scolastica tomista[6].  Apusul de deosebeste de traditia teologica a Bisericii Rasaritene, de care s-a separate in 1054, prin metoda tomista, care aplica credintei logica lui Aristotel si impune teologiei cencepte filozofice particulare.

Dezvoltarea doctrinei

Trecerea de la conceptia monoteista la invatatura despre trinitate n-a fost usoara. Toti scriitorii bisericesti constata ca la originea ezitarilor si disputelor in legatura cu dogma trinitara se afla, in primul rand, tendintele monoteiste de tip iudaizant (un fel de monarhianism reductionist), iar in al doilea rand ar fi politeismul elenistic, ambele neavand curajul sa ac­cepte nici intruparea personala in istorie a lui Dumnezeu, pe Dumnezeu-Emanuel, nici manifestarea  lui Isus Hristos la timpul fixat (cf. I Tim. 6, 14-15).

            Este adevarat ca invatatura despre Dumnezeu cel unic in fiinta si in­treit in persoane s-a inchegat destul de timpuriu si apare in simbolurile de credinta din secolul al II-lea. Totusi, neclaritati si neintelegeri in ce priveste identitatea, natura si unitatea persoanelor Sfintei Treimi au continuat sa existe, ceea ce a determinat Biserica sa angajeze autoritatea sa invatatoreasca in formularea unor articole de cre­dinta. Prima etapa a fost Sinodul ecumenic de la Niceea in 325, cand s-a redactat prima parte a Crezului ortodox, inclusiv propozitia : “Si in Du­hul Sfant”. De abia in 381, la al doilea Sinod ecumenic, tinut la Constantinopol, Biserica a reusit sa afirme clar ca “Dumnezeu cel viu, unic in fiinta si intreit in Persoane” este articolul de credinta fundamental al crestinismului.

“Dogma de la Niceea” : Fiul de-o-fiinta (homoousios) si co-etern cu Tatal

Primul sinod ecumenic, convocat la cererea imparatului Constantin cel Mare (+ 337), la Ni­ceea, in 325, in timpul papei Silvestru I, a discutat problema naturii divine sau dumnezeirii Fiului, problema ridicata de Arie, un preot din Alexandria. Arie sustinea ca Fiul este, dupa natura, radical diferit de Tatal si subordonat Acestuia. Tatal si Fiul au doua naturi diferite si separate. Tatal este vesnic, nu are inceput si este necreat, pe cand Fiul are un inceput, fiind creat, mai tarziu, de Tatal din ceea ce nu exista, din nefiinta. Tatal a existat inainte de Fiul. Arie recurge la tot felul de speculatii rationaliste, spunand de pilda ca daca Fiul ar fi fara inceput, atunci ar fi fratele Tatalui, nu Fiul Acestuia. Desigur, Fiul este o creatura speciala, nu Dumnezeu in sens strict fiintial, fiind pri­mul nascut dintre creaturi. “Unul-Nascut” inseamna pentru Arie, unul creat direct ca fiu de Dumnezeu, iar “Dumnezeu din Dumnezeu” are sen­sul de creat Dumnezeu de Dumnezeu.

Sinodul din Niceea condamna arianismul, fara echivoc. Sinodul afir­ma ca Isus Hristos este insusi Fiul lui Dumnezeu, nascut din eternitate  din persoana Tatalui, nascut nu creat, Dumnezeu prin fiinta Sa identica cu a Tatalui. Pentru a defini unitatea de esenta – dumnezeirea si co-eter­nitatea Cuvantului intrupat cu Tatal – sinodul foloseste termenul teologic homoousios, de-o-fiinta, consubstantial, in sensul ca exista o unire esen­tiala absoluta intre Tatal si Fiul intrupat. Fiul intrupat e Dumnezeu prin fiinta Sa, identica cu a Tatalui, de care difera numai in personalitatea Sa. Arienii se opun acestui termen spunand ca nu se afla in Biblie. Ter­menul fusese respins de un sinod din Antiohia in 268, pe motivul ca sugera o erezie. De altfel, in deceniile urmatoare, interpretarile diferite cu pri­vire la homoousios vor da nastere la tot atatea versiuni ale arianismului.

            Sinodul II ecumenic, Constantinopol 381, conceput ca sinod al episcopilor din Orient, este convocat de imparatul Teodosie I (378-395), care din 380 guverneaza partea orientala a imperiului roman, urmand lui Gratian. Episcop de Roma este papa Damasus (366-384). Scopul sinodului este de a se pronunta in legatura cu afirmatia pnevmatomahilor (“dusmani ai Duhului”), formulata de Macedonie din Constantinopol, ca Duhul Sfant este o “creatura”. Sinodul s-a referit si la diversele variante ale arianismului.

            Preocupat sa evite termeni abstracti si necunoscuti, Sinodul ecume­nic din 381 recurge la denumiri si expresii biblice, acceptate in limbajul liturgic. “Cred si in Duhul Sfant, Domnul, de viata facatorul, care din Ta­tal purcede, care cu Tatal si cu Fiul este impreuna adorat si marit, care a vorbit prin profeti”. Expresia “cela ce cu Tatal si cu Fiul este im­preuna inchinat si marit” este folosita ca echivalenta cu homoousios, pen­tru a exprima consubstantialitatea si coeternitatea lui Dumnezeu ca treime de persoane.

            Tertulian, care a trăit în secolul al doilea şi a locuit în Cartagina, Africa, a introdus noţiunea de trinitas în cadrul scrierilor religioase; expresia „sfânta treime”, nu apare  în Sfintele Scripturi ca si formulare, insa exista ca si invatatura.

Modul de abordare:   apofatic-catafatic

Problema cunoasterii lui Dumnezeu a fost pusa in mod radical printr-un tratat scris de catre Dionisie Aeropagitul. Desi vreme de cinci secole aceasta scriere nu este citata sau folosita, dupa secolul VI ajunge sa i se dea importanta de seama, Sfantul Maxim Marturisitorul aratand sensul orthodox al scrierilor dionisiene.[7] Incepand din acel moment “ Aeropagiticele “ se vor bucura de o autoritate netagaduita, atat in traditia teologica a Rasaritului, cat si in cea a Apusului. Dionisie distinge doua cai teologice cu putinta: una procedeaza prin afirmatii ( Teologia catafatica ), iar cealalta prin negatii ( Teologia apofatica ). Prima ne aduce o anumita cunoastere despre Dumnezeu, fiind o cale desavarsita, iar a doaua ne face sa ajungem la necunoasterea totala.

Linia pe care a urmat-o traditia apuseana este cea a teologiei catafatice, pozitive. Astfel, Roma avea o abordare mai legală, mai rationala în teologia sa, în timp ce Estul era mult mai mistic, mergand pe calea apofatismului. Lossky afirma ca apofatismul constituie trasatura de baza a intregii traditii teologice a Bisericii de Rasarit.[8] Pentru Ordotoxie, apofatismul reprezinta calea adecvata in abordarea transcendentei lui Dumnezeu cel viu si personal, si chiar daca nu neaga integral catafatismul, il depaseste.

Teologul grec Theodore Stylianopoulos observa pe bună dreptate, că diferenţa de fond dintre gândirea răsăriteană şi cea apuseană este că prima îşi bazează învăţătura punând accent pe doxologie şi pe revelaţia dumnezeiască istorică, pe când cea de-a doua pe aparatul filozofic şi definirea abstractă. „În contextul teologiei patristice a secolului al patrulea, spune el, putem afirma că gândirea trinitară a lui Augustin este mai speculativă, mai pătrunsă poate de spiritul căutării filozofice, decât aceea a lui Atanasie cel Mare şi a Capadocienilor.”  Diferenţa constatată de acesta rezidă în faptul că Augustin porneşte de la ideea că relaţiile treimice pot fi explicate pe cale raţională, pe când Părinţii Capadocieni rămân în exprimările lor deosebit de sensibili la imposiblitatea raţiunii de a penetra ontologia divină.

Punctul de plecare pentru intelegerea trinitatii

S-au pastrat doua metode de a prezenta misterul Treimii: traditia apuseana porneste de la unitatea firii dumnezeiesti la identitatea persoanelor, iar traditia rasariteana pleaca  de la realitatea ipostasurilor avand aceeasi usia si  care se manifesta Dumnezeu. Latinii au exprimat taina Treimii, pornind de la fiinta “ una ” spre a ajunge la trei personae, iar grecii au preferat ca punct de plecare concretul, adica cele trei ipostasuri si au vazut in ele o singura natura. Biserica Orientala, pe calea sinoadelor ecumenice, fie pe cea a sinoadelor locale, s-a pronuntat cu autoritate in ce priveste invatatura despre deofiintimea si egalitatea celor trei personae in Dumnezeul cel Unic.[9]

Relatia Trinitatii cu creatia : unirea cu energiile Sale – atributele lui Dumnezeu

            Parintii greci au vazut relatia si cunoasterea  Dumnezeului necunoscut prin manifestarile din afara ale lui Dumnezeu, deci Treimea cunoscuta in raporturile Sale cu fiinta create au loc in domeniul iconomiei. Dionisie numeste aceste manifestari virtuti sau puteri, de care se impartaseste tot ceea ce exista. Distinctia intre cele  doua cai in cunoasterea lui Dumnezeu, anume intre Teologia negative si Teologia pozitiva, se intemeiaza pe aceasta deosebire negraita dar reala intre fiinta incognoscibila si energiile care descopera dumnezeirea, intre uniri si distinctii.[10]

Filioque

Teologul Vladimir Lossky, afirmă îndrăzneţ că, fie ne place, fie că nu, purcederea Sfântului Duh este singura bază dogmatică serioasă a separării dintre Orient şi Apus. Celelalte probleme nu sunt într-un final decât consecinţe, mai apropiate, sau mai îndepărtate al acestei confruntări iniţiale. Iată ce spunea Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopulului, despre încercarea Apusenilor de a justifica Filioque folosind anumite citate din Sfinţii Părinţi:„Şi voi, care aduceţi în faţă pe Părinţi ca să contraziceţi dogmele Stăpânului, să contraziceţi învăţătura a căror mesageri au fost Αpostolii, să contraziceţi toate Sinoadele Ecumenice, să contraziceţi dumnezeiasca învăţătură propovăduită în întreaga lume, nu vă cutremuraţi, nici nu vă e teamă şi nici nu vă sfiiţi sub ameninţarea anatemei?”[11]

În contrast iată ce declara papa Ioan Paul al II-lea într-o predică din bazilica Sf. Petru din Roma, în prezenţa Patriarhului ecumenic Bartolomeu: „doctrina Filioque, prezentă în versiunea liturgică a Crezului latin, trebuie explicată pentru a scoate la lumină armonia sa totală cu ceea ce mărturisea în crezul său Sinodul Ecumenic dela Constantinopol din 381: Tatăl este izvorul întregii Treimi, unica origine pentru Fiul şi pentru Sfântul Duh”[12]

Istoric

Nu este cu putinţă abordarea corectă a acestui subiect fără a avea o perspectivă istorică corectă. Începutul se face în anul 325, când, confruntaţi cu erezia lui Arie, care punea sub semnul întrebării dumnezeirea Fiului, Sfinţii Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic de la Niceea alcătuiau pentru prima oară o mărturisire de credinţă comună întregii Biserici, ceea ce numim astăzi Crezul. De-a lungul secolelor, confruntaţi cu alte erezii care puneau în discuţie dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh, Părinţii Bisericii s-au reunit din nou, de data aceasta la Constantinopol, în 381, pentru a adăuga Crezului iniţial câteva pasaje noi, printre care şi cel despre Duhul Sfânt.

Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata Facatorul Care din Tatal purcede, Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci.

 Această mărturisire de credinţă a fost confirmat de următoarele sinoade ecumenice, III şi IV, reafirmându-se interdicţia de a face vreo modificare textului iniţial. Cu toate aceste, începând din secolul VI, în partea Apuseană, îşi face apariţia un crez modificat. Momentul introducerii Filioque în crezul Latin este neclar. Nu există referinţe istorice clare asupra unei date a introducerii acestuia în uz. Cu toate acestea originea sa primară, cel puţin din punct de vedere teologic, este considerată a fi Fer. Augustin din Hippo. Prima documentare istorică a adausului Filioque o avem la conciliul local din 589, Toledo, Spania, care încerca să combată Arianismul scoţînd mai pregnant în evidenţă egalitatea Fiului cu Tatăl. Astfel, este adăugat Crezului iniţial mărturisit de Sinoadele ecumenice de la Niceea şi Constantinopol expresia Filioque, (şi din Fiul). Adausul latin transformă redactarea iniţială a Crezului Niceo-Constantinopolitan în qui ex Patre Filioque procedit, Care din Tatăl şi Fiul purcede..

Istoricul grec Kyriakos Lampryllos, scrie în 1892 o carte intitulată „Mistificarea fatală, un studiu ortodox asupra doctrinei Filioque”. Pentru a scrie această carte el colindă toate bibliotecile Europei studiind documente de-o parte şi de alta. Mai mult, pentru a da o cât mai mare accesibilitate scrierii sale, o redactează şi o publică în limba franceză. Ipoteza sa este că adausul Filioque a fost introdus în Spania datorită regilor vizigoţi proaspăt trecuţi de la arianism la ortodoxie. Pentru a supraexprima Dumnezeirea Fiului, în faţa unor oameni care o negaseră înainte de convertire, crezul original este mistificat de episcopii locali, prin afirmarea dublei purcederi, prezentându-l ca original. Deşi scopul iniţial poate fi considerat oarecum justificat pe plan local, prin propagarea acestei erori dogmatice majore în Vest, s-a adus un deserviciu major Bisericii soborniceşti.

Revenind la succesiunea istorică a evenimentelor, din Spania, crezul cu adausul latin se propagă în mediul triburilor germane ale francilor (teritoriul Franţei de astăzi) în principal datorită intervenţiei lui Carol cel Mare. Acesta, dorind să-şi extindă, influenţa asupra unei cât mai mari părţi din fostul Imperiu Roman, foloseşte această diferenţă dogmatică ca modalitate de diferenţiere faţă de Orient. El merge până acolo încât convoacă un Conciliu local în anul 807, în care acuză Orientului de a fi mistificat crezul original prin eliminarea Filioque!
Împotriva lui Carol cel Mare se ridică papa Leon al III-lea care se opune cu tărie modificării hotărârilor Sinoadelor Ecumenice. El merge până acolo încât gravează crezul în latină şi greacă, fără adaus, pe două tăblii de argint masiv, pe care le expune deasupra mormântului Sf. Ap. Pavel, în Biserica Sf. Petru din Roma.

Crezul cu Filioque nu a fost acceptat la Roma, rămasă ortodoxă, până la Benedict al VII-lea. Sub presiunea germană, în anul 1017, acesta din urmă îl încoronează pe împăratul Henric al II-lea, acceptând condiţia pusă de împărat, ritul germanic al slujbei, care cuprindea purcederea diadică a Sfântului Duh.

Din acest moment, adausul latin devine dogmă oficială a Bisericii Apusene, cu consecinţele ei ulterioare, care vor duce în mod inevitabil la schisma din 1054.

Incheiere

Doctrina despre Trinitate este deci un rezumat al istoriei relatiilor lui Dumnezeu cu poporul Sau. Ea relateaza istoria  modului in care Dumnezeu ne-a creat si ne-a rascumparat. Ea atinge momentele cele mai importante ale acestei istorii, afirmand ca este istoria unuia si aceluiasi Dumnezeu.[13]  “ Sfanta Treime este suprema taina a existentei, care explica inta toate, sau fara de care nu se poate explica nimic”[14]. In incercarea de a explica aceasta realitate dumnezeiasca, se pare ca Tertulian a avut dreptate cand a afirmat ca doctrina despre Trinitate trebuie sa fie revelata divin, si nu construita in mod omenesc.

[2] Paul Enns, Manual Teologic ( Oradea: Editura Casa Cartii, 2005 ), p. 201.

[3] Martin Lloyd –Jones, Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul ( Oradea: Editura Faclia, 2002 ), p.103.

[4] Vladimir Lossky, Teologia Mistica a Bisericii de Rasarit ( Bucuresti: Editura Anastasia ),  pag. 61.

[5]Idem.

[6] Preot Prof. Ion Bria, Dictionar de Teologie Ortodoxa ( Bucuresti: Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1994 ), p. 80.

[7] Vladimir Lossky, Teologia Mistica a Bisericii de Rasarit ( Bucuresti: Editura Anastasia ),  pag. 53.

[8] Ibid, p. 55.

[9] Preot Prof. Ion Bria, Dictionar de Teologie Ortodoxa ( Bucuresti: Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1994 ), p. 408.

[10] Vladimir Lossky, Teologia Mistica a Bisericii de Rasarit  ( Bucuresti: Editura Anastasia ) p. 102.

[11] www.crestinortodox.ro, Preot Grigore Mazilescu, Filioque, accesat la data de 15.11.2008., ora 19:30.

9 idem.

[13] Alister McGrath, Doctrina Trinitatii ( Cluj- Napoca, Editura Logos, 2007 ), p. 147.

[14] Preotul Profesor Dumitru Staniloae, Sfanta Treime sau La Inceput a fost Iubirea ( Bucuresti: Editura Institutului Biblic si de Misiune Al Bisericii Ordotoxe Romane, 2005 ), p. 7.

” Inainte abordam biserica avand o mentalitate de consumator cu spirit de discernamant. Consideram serviciul de inchinare un fel de spectacol: ofera-mi ceva ce imi place, fa-ma sa ma simt bine. Vorbind despre oameni ca mine, Soren Kerkegaard a spus ca avem tendinta de a considera biserica un fel de teatru: stam in sala si urmarim cu atentie actorul de pe scena care atrage toate privirile spre el. Daca spectacolul este de buna calitate, ne exprimam recunostiinta aplaudand si ovationand. Dar biserica trebuie sa fie total diferita de un teatru. In biserica, Dumnezeu este publicul inchinarii noastre. Departe de a juca rolul principal, lucratorul crestin trebuie sa fie ca un sufleur discret care sta in spatele scenei si ajuta sufland cuvintele.

Ceea ce conteaza cel mai mult  este ceea ce se petrece in inimile celor din adunare, nu printre actorii de pe scena. Trebuie sa plec de la serviciul de inchinare intrebandu-ma nu ce am obtinut eu, ci daca a fost multumit Dumnezeu cu ceea ce s-a intamplat. Acum incerc sa privesc in sus in timpul serviciului de inchinare, sa-mi indrept ochii dincolo de tavan, spre Dumnezeu. “

Philip Yancey, Biserica Frustrare si Implinire

justificare

 

In urma caderii si neascultarii omului, omenirea are o dubla problema. Pe de-o parte, exista o coruptie fundamentala a naturii umane care a afectat si deteriorat caracterul moral al omului. Ca raspuns al acestei probleme, blestemul este anulat prin regenerare, care schimba total directia si tendintele generale ale naturii umane. A doua problema cu care se confrunta omul cazut este vina sau faptul ca se afla sub acuzarea si este pasibil de pedeapsa din parte lui Dumnezeu. La aceasta ultima problema raspunde justificarea. Justificarea este acea actiune a lui Dumnezeu care ii pronunta pe pacatosi drepti inaintea Sa. Ea consta in faptul ca am fost iertati  si s-a declarat despre noi  ca am indeplinit tot ceea ce Legea lui Dumnezeu cerea.

Terminologie

In Vechiul Testament verbul tsadaq si derivatele lui desemneaza conformarea la o norma. Avand in vedere faptul ca nu se are in vedere  caracterul individului  cat relatia lui cu Legea lui Dumnezeu, termenul are o natura religioasa mai mult decat una etica. Verbul inseamna “ a se conforma la o norma data “; in radacina Hiphil a verbului  sensul este “ a declara drept sau a justifica “.  Norma este data de contextul in care se gaseste. Uneori aceste context poate fi cel familial: Tamar a fost mai dreapta decat Iuda, deoarece el nu-si indeplinise obligatiile care ii reveneau in calitate de socru a ei ( Gen. 38:26 ). Si despre David, cand a refuzat  sa-l ucida pe Saul, s-a spus ca este drept ( 1 Sam. 24:17 ), deoarece a ramas credincios  standardelor relatiei monarh – supus. In mod evident dreptatea este inteleasa ca fiind o problema  de implinire a standarde;pr stabilite pentru o relatie. Cei care indeplinesc cerintele relatiei in care se afla sunt drepti.

In limba greaca, termenul apare sub forma lui dikaiow care inseamna “ a apara,  a reabilita sau a recunoaste ( sau a dovedi )  ca fiiind drept “. Terminatia  verbala – ow, ca in dikaiow, nu are sensul de “ a face ceva intr-un anumit mod “. Aceasta este mai degraba semnificatia lui azw, ca in agiazw ( a face sfant ). Terminatia – ow , dimpotriva, implica “ a declara ca ceva este intr-un anumit fel “ , asadar,  dikaiow  inseamna  “ a declara ca este just “ .

 Justificarea in Teologia antica

In primele 4 secole, desi s-a vorbit mult despre  natura lui Dumnezeu si identitatea lui Hristos, doctrina justificarii a fost lasata neexplorata. Parintii apostolici mentioneaza frecvent in discutiile cu privire la mantuire, ca are loc prin sangele lui Christos. Clement afirma : “ Sa ne atintim ochii asupra sangelui lui Christos  si sa înţelegem cat de pretios este el inaintea Tatalui Sau, caci fiind varsat pentru pacatele noastre, a castigat pentru toata lumea intreaga harul pocaintei “. Ignatiu ne arata ca credinta in sangele lui Christos este cea care duce la mantuire. In aceasta perioada se pune accentul pe importanta pocaintei dar si asupra necesitatii faptelor in mantuire. Intr-o discutie teologica, Clement subliniaza importanta ascultarii in dobandirea mantuirii, aratand ca Lot a fost mantuit pentru ospitalitatea sa ( Cor. 11 ), la fel si Rahav ( Cor. 12 ). Se punea importanta si asupra abandonarii placerilor lumii si refuzarea poftelor pacatoase pentru a practica neprihanirea. Aceste tendinte scot in evidenta un accent meritoriu in mantuirea omului si diminueaza rolul harului lui Dumnezeu, facand mesajul Evangheliei confuz.

Justificarea in Teologia medievala

Inceputul secolului V a fost martorul unei controverse teologice cunoscuta sub numele de  “ controversa pelagiana “. Pelagius, un laic de origine britanica ( probabil scotiana ), care a trait in Roma la inceputul secolului al V-lea  a gasit revoltatoare scrierile lui Augustin cu privire la doctrina despre justificare, care era mult mai apropiata de cea a lui Pavel decat de cea a contemporanilor sai. Augustin s-a convertit la credinta crestina si avand un trecut profesoral in domeniul retoricii, si-a dedicat remarcabilele capacitati intelectuale apararii si consolidarii credintei crestine, fiind considerat de catre Ieronim “ cel de-al doilea intemeietor al credintei crestine “. Augustin a pus un accent considerabil  pe incapacitatea omului de a-si dobandi sigur justificarea si pe faptul ca omul are nevoie de harul lui Dumnezeu, in schimb ce Pelagius acorda faptelor o importanta hotaratoare in mantuirea omului. Pentru Augustin, atat suveranitatea totala a lui Dumnezeu, cat si responsabilitatea si libertatea umana  trebuie sustinute in acelasi timp, daca vrem sa nu stirbim din bogatia si complexitatea afirmatiilor biblice cu privire la aceasta problema. Negarea fie a suveranitatii lui Dumnezeu, fie a libertatii omului inseamna a compromite  grav conceptia crestina despre modul in care Dumnezeu il justifica pe om. In teologia  lui Augustin, omul este justificat printr-un act al harului si chiar si faptele bune ale omului sunt rezultatul lucrarii lui Dumnezeu in natura umana cazuta.

            Biserica Romano – Catolica a continuat pe o directie semi-pelagiana, fapt ce a determinat in secolul IX o incercare de intoarcere a bisericii la doctrina augustiniana a predestinarii prin efortul lui Gottschalk. Desi acest calugar a pus accentul asupra predestinarii, el a subliniat si importanta mantuirii prin har si nu prin fapte. Gottshalck a fost confruntat cu o pozitie severa pentru ca invatatura sa despre calea mantuirii nu lasa loc sacramentelor si faptelor bune. Sacramentele devenisera  niste semne vizibile  de comunicare a harului catre individ. In 848 , la Sinodul de la Mainz, Gottschalk a fost condamnat , biciuit si inchis pe viata. El a murit in 869 fara a se fi lepadat de credinta sa. Scolasticii invatatu ca justificarea este realizata nu ca un act judiciar al lui  Dumnezeu, ci ca o actiune cooperativa in care Dumnezeu impartaseste harul Sau sfintitor individului. In conceptia  scolastica, justificarea nu include siguranta  mantuirii, aceasta fiind de neatins.

Justificarea in Teologia Reformei

Biserica medievala tarzie traia intr-o confuzie  totala cand era vorba despre doctrina justificarii. In acest context Martin Luther, un professor de studii bilbice la Universitatea din Wittenberg, a fost atins de lumina harului  citind si studiind profund Romani 1: 17. In urma acestui fapt, Luhter a ajuns la concluzia ca justificarea are loc doar prin credinta . Astfel Luther a respins  doctrinele romano – catolice despre penitenta, indulgente si orice alta forma a meritului uman ca o necesitate in mantuire. Luther a afirmat ca doar harul lui Dumnezeu este temelia si baza mantuirii si justificarii omului. A invatat ca doar harul lui Dumnezeu este cel care iarta pacatele si imputa neprihanirea lui Christos celui ce crede.

Desi Luther si Augustin erau de accord ca neprihanirea prin care suntem justificati ne este data de Dumnezeu si nu este ceva ce putem obtine noi insine, ei aveau pareri diferite in privinta naturii acestei neprihaniri. Pentru Augustin, neprihanirea justificatoare este o neprihanire interna, pe care Dumnezeu o realizeaza inlauntrul nostru, in timp ce pentru Luther, este o neprihanire externa sau “ straina “. Dezvoltarea acestei idei de “ neprihanire externa a dus la formarea conceptului specific protestant de justificare juridica. Melanchthon defineste justificarea ca fiind o declaratie in maniera juridical ce socoteste omul neprihanit. Augustin interpretase verbul latin justificare ca justum facere ( a face neprihanit ), insa Melanchthon renunta la aceasta idee: justificarea consta in a declara sau a considera neprihanit, nu in a fi facut neprihanit. Calvin  a accentuat totodata justificarea ca act judiciar ( legal ), prin care Dumnezeu declara neprihanit pe pacatosul care crede, un act facut posibil prin harul fara plata al lui Dumnezeu. Pentru Calvin, justificarea are un aspect dublu numita si “ justificare dubla “. In primul rand are loc justificarea prin credinta prin care este imputata neprihanirea , iar in consecinta justificarea este o declaratie sau o manifestare a neprihanirii credintei inarintea oamenilor ( justificarea prin fapte ). Calvin face distinctie intre justificare si sfintire, si totodata le leaga pe amandoua de actul mantuirii. Cu toate ca justificarea este fara plata , sfintirea devine raspunsul plin de recunostinta al omului.

            Justificarea dupa Reforma. Teologia moderna

            Dupa Reforma s-a dezvoltat o teologie luterana specifica care se baza in special pe argumentarea rationala. Pricipiul era cel care l-a determinat pe Luther sa se desparta de Biserica Catolica si anumte sola scriptura. Aceasta teologie invata ca justificarea se bazeaza pe moartea meritorie a lui Christos, singura care a facut ispasire pentru pacate. Confesiunea de la Augsburg din 1530 a explicat justificarea ca “ absolvirea unui om vinovat si declararea sa ca neprihanit pe socoteala neprihanirii altcuiva, si anume a lui Christos ”.

            Gandirea teologica incepand cu secolul al XVIII – lea a fost influentata de un curent liberal ce l-a avut ca parinte pe Immanuel Kant ( 1724 – 1804 ). Fiind influentat si de Iluminism, Kant a negat dovezile existentei lui Dumnezeu, sustinand ca omul Il poate cunoaste pe Dumnezeu doar prin ratiune. Friedrich Schleiermacher ( 1768 – 1834 ) a adus o noua caracteristica teologiei prin accentual sau pus pe “ sentiment ” in religie, incercand sa faca teologia compatibila cu gandirea moderna. Liberalismul a produs o si dezvoltat o viziune optimista asupra vietii, fapt ce contrasta imaginea gandirii medievale si reformate ce puneau accent pe caderea si depravarea omului.Karl Barth a fost influentat de de gandirea existentialista a lui Soren Kirkegaard ( 1813 – 1855 ), un filozof si teolog danez care a pus un accent bazat pe experienta in cadrul teologiei. Barth afirma ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut in cadrul unei experiente obiecte ci trebuie cunoscut intr-un mod subiectiv, subliniind ca pentru    a-L cunoaste pe Dumnezeu este nevoie de o intalnire personala.

Alister McGrath incearca o actualizare a doctrinei justificarii, afirmand ca teologii contemporani tind sa trateze doctrina despre justificarea prin credinta ca pe un fel de dinozaur teologic, ca pe ceva irelevant pentru lumea contemporana. Astfel Mcgrath trateaza doctrina justificarii in relatie cu filozofiile de viata contemporane. Curentul existentialist, care face o distictie atenta intre modul de existenta “autentic” si cel “neautentic “, este imprumutat in limbajul teologic pentru a reflecta justificarea omului, care trece de la o existenta neautentica in pacat si cautarea voii proprii ( Gen 3 ) , la o existenta autentica prin justificarea facuta de Dumnezeu prin credinta in Christos. ( Ev. 2: 14-15 ). Alta abordare este cea a unei justificari personale, care imprumuta din gandirea presonalismului, in special din filozofia lui Buber care face distinctie intre experienta si intalnire, intre obiect si subiect. In acest mod justificarea e privita ca o relatie dintre doua persoane, dintre doi “ subiecti “, in care Dumnezeu ia initiativa de a se revela omului in maniera personala, insa pentru o relatie personala este nevoie de doua persoane implicate, astfel ca omul trebuie sa raspunda acestei chemari pentru a intra in relatie. Dumnezeu trateaza omul ca persoana, nu ca obiect. In sensul acesta, exista exemplul fiului risipitor, care a plecat de acasa si a ajuns sa fie tratat ca un obiect de catre altii, pana cand isi aduce aminte de relatia cu tatal sau care-l astepta si care-l trata si iubea ca pe o persoana. Omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, dupa cum si fiul risipitor poarta chipul tatalui sau, omul insa, asemenea fiului risipitor, Il experimenteaza pe Dumnezeu ca pe o amintire obsedanta si stearsa. Insa relatia exista si poate fi restaurata. Omul il poate intalni pe Dumnezeu, daca se intoarce la El.  Din perspective teologica, putem spune ca omul a cazut in pacat, alienandu-se astfel de Dumnezeu, dar prin moartea si invierea lui Isus Hristos, omul are din nou posibilitatea sa se impace cu Dumnezeu.

       Iertarea inseamna, in esenta, sa alegi, sa alegi sa-l vezi cu alti ochi pe raufacatorul tau. Cand niste misionari moravieni le-au dus mesajul lui Dumnezeu eschimosilor, s-au straduit sa gaseasca un cuvant pentru iertare in limba bastinasilor. In cele din urma, s-au hotarat asupra unui cuvant greoi format din douazeci si patru de litere:issumagijoujungnainermik. Aceasta formidabila grupare de litere se traduce astfel:”A nu te mai putea gandi la un anumit lucru”

Max Lucado- “Infrunta-ti uriasii”